Click pentru download:
Aspecte din fauna şi flora zonelor cercetate în proiectul "Împreună pentru ocrotirea mediului"

1. Staţiunea subtermofilă Măgura Batarciului

Este un vârf ce reprezintă unul dintre ultimele promontorii ale Munţilor Oaşului înspre vest, în direcţia Câmpiei Someşului. Se găseşte la circa 2,5 km S-SE de vatra satului Batarci. Înălţimea Măgurii este de 396 m.

Este drenat de pârâul Batarci care curge înspre nord, iar după confluenţa cu pârâul Tarna se varsă direct în Tisa.

Roca de bază vulcanică este andezitul.

Solurile caracteristice teritoriului sunt: cambisoluri, anume brune-acide, respectiv andosoluri scheletice. La baza Măgurii, se găsesc luvisoluri albice pseudogleizate.

Staţiunea propriu-zisă - cercetată de noi - are un interes deosebit din punct de vedere floristic şi faunistic, fiind cantonată la circa 300 m altitudine. Aici panta este abruptă, pe alocuri foarte abruptă, variind între 30-70 grade. Expoziţia pantei este sudică, respectiv sud-vestică. Pe alocuri, se găsesc brâne stâncoase. În multe locuri solul lipseşte de pe stânci, iar roca mamă - andezitul - la suprafaţă are o culoare roşiatică, fiind bătut direct de soare. Plantele se instalează pe fisurile stâncilor, iar restul suprafeţelor sunt populate uneori cu muşchi şi licheni.

Acest teritoriu se găseşte în zona pădurilor de gorun (Quercus petraea), care formează păduri compacte în zonele învecinate. Pe alocuri, s-au extins plantaţiile de salcâmi. Locurile mai abrupte ale Măgurii - prin fisurile stâncilor sunt cucerite de pinul silvestru (Pinus silvestris), o specie extrem de tolerantă sub aspect ecologic. Aceasta umbreşte pe alocuri terenurile, pe care odinioară creştea numai o vegetaţie ierboasă termofilă.

Staţiunea este extrem de interesantă din punct de vedere botanic şi a fost descoperită în anii 1980 de către muzeograful careian C. Karácsonyi. Între timp, a colectat aici materiale micologice şi biologul bucureştean G. Negrean.

Măgura Batarciului este - parţial - o staţiune azonală remarcabilă, unde sunt cantonate o serie de specii importante din punct de vedere fitogeografic şi chiar fitoistoric. Se pare că este o staţiune unde vegetaţia ierboasă are o vechime considerabilă pe abrupturile sudice şi sud-vestice. Datorită faptului că uneori panta este foarte abruptă, pădurile nu puteau să se extindă pretutindeni. În staţiunile stâncoase-ierboase domină în general specia  Festuca valesiaca.

Despre flora şi vegetaţia Măgurii Batarciului au făcut referiri doar Karácsonyi (1994, 1995), precum şi Ardelean şi Marian (1999), fără a realiza studii speciale în acest sens. Datele se reduc doar la menţionarea câtorva specii de plante din zonă, dintre care unele interesante, ca Asplenium adiantum-nigrum, Dictamus albus, Seseli aseum, Veronica austriaca subsp. bihariensis, Stipa cvassiculmis subsp. euranatolica, Melica transsilvanica.

Referitor la fauna de nevertebrate şi de vertebrate a acestui punct cu caracter xerofil, remarcăm lipsa unor date concrete în literatura de specialitate.

2. Statiunea subtermofila Muntele Pustiu de la Viile Turulungului

Muntele Pustiu constituie de asemenea unul dintre ultimele promontorii înspre vest, la contactul Munţilor Oaşului cu Câmpia Someşului. Se înalţă în imediata vecinătate a satului Viile Turulungului (com. Turulung), la o altitudine de circa 400 m.

Teritoriul este drenat de două ape curgătoare, şi anume spre nord de pârâul Turţ, iar la sud de râul Tur.

Solurile dominante sunt cambisoluri, anume soluri brune acide şi andosoluri.

Roca de bază este andezitul, care, pe alocuri, apare la suprafaţă. Sub Muntele Pustiu, se găsesc argiluvisoluri şi anume soluri brune luvice.

Spre deosebire de Măgura Batarciului staţiunile naturale şi seminaturale de aici sunt mai fragmentate. Ele apar sub formă de pâlcuri izolate. Datorită expansiunii plantaţiilor de salcâmi, respectiv a culturilor de viţă de vie, terenurile ierboase cu caracter subtermofil s-au restrâns considerabil, rămânând mai mult neschimbate cele cantonate la peste 300 m altitudine.

Vegetaţia lemnoasă naturală este dominată de gorun (Quercus petraea), care formează aici păduri compacte. În schimb, staţiunile ierboase sunt dominate în cea mai mare parte de Festuca valesiaca, însă se extind şi cenozele cu Calamagrostis epigejos, care marchează un grad de ruderalizare al staţiunilor ierboase.

Primele colectări botanice au fost efectuate aici prin anii 1980 de către C. Karácsonyi. Biologul bucureştean G. Negrean a întreprins şi el aici cercetări micologice. Cele mai importante relatări despre flora staţiunii sunt menţionate de Karácsonyi (1994, 1995), precum şi de Ardelean şi Marian (1999). Aceştia menţionează ca specii de plante caracteristice zonei pe Anthericum ramosum, Odantites luteus (L.), Genista germanica, Ferulago sylvatica, Lilium martagon, Iris aphylla subsp. hungarica şi Orchis mascula subsp. signifera.

3. Mlastina Brebu sau Marausa

Această înmlăştinire se află în partea răsăriteană a “Ţării Oaşului”, pe teritoriul comunei Certeze, la confluenţa pârâului Mărăuşa cu râul Valea Albă. Staţiunea prezentată se găseşte la 650 m altitudine.

Teritoriul mlaştinii, care este drenat de Valea Albă, are o uşoară înclinare în direcţia vatrei satului Certeze. Pe alocuri, apa stagnează la suprafaţă, iar în general stratul muscinal acoperitor musteşte de apă.

Solurile tipice din zonă se încadrează în grupa cambisolurilor, fiind reprezen­tate de soluri brune acide. În valea joasă propriu-zisă s-au format soluri înmlăştinite, pe alocuri turboase. În multe locuri muşchiul de turbă (Sphagnum) acoperă în întregime suprafaţa solului. Reacţia acestuia este acidă: pH - 5,5.

Suprafaţa teritoriului înmlăştinit totalizează circa 8-10 hectare, care se întind în lungime, pe direcţia E-V a albiei Văii Albe. Pe alocuri, terenurile mlăştinoase se extind şi în lăţime, atingând un aliniament de circa 350 – 400 metri.

În general, domină vegetaţia ierboasă, împestriţată cu tufe de Salix cinerea. La extremitatea vestică a teritoriului înmălştinit s-a instalat un aniniş (dominat de Alnus glutinosa), care în ultimele decenii a fost parţial defrişat.

Pe baza vegetaţiei, mlaştina de la Brebu are un caracter mezotrof. Este cantonată în etajul pădurilor de fag. Însă, în imediata împrejurime ale mlaştinilor se extind păşuni. Se pare că acest loc era lipsit de păduri chiar şi cu secole în urmă, atunci când încă aproape tot Bazinul Oaşului era acoperit de păduri masive de fag.

Primele cercetari botanice au fost facute aici în anii 1970-1980 de catre lucratorii muzeului din Carei, partial si biologul bucurestean G. Negrean.

Referiri mai importante la flora şi vegetaţia acestei staţiuni au făcut Karácsonyi (1995, 2003-2004), Karácsonyi şi Negrean (1986-1987), Gergely şi colab. (1981-1982), Ardelean şi Marian (1999). Din aceste lucrări se desprinde prezenţa în această mlaştină a unor specii de plante caracteristice, precum: Calla palustris, Carex lasiocarpa, Drosera rotundifolia, Iris sibirica, Peucedanum palustre, Dactyloriza majalis.

4. Mlaştina Poiana Şălătrucului

Staţiunea prezentată se întinde în partea răsăriteană al judeţului Satu Mare, pe teritoriul comunei Certeze, la circa 11,5 km, în direcţia de est de vatra satului.

Staţiunea prezentată se găseşte la 950 m altitudine. Este localizată la periferia exte­rioară a Munţilor Gutâi, fiind înconjurată de un brâu de molizi, care se află, de altfel, cantonată în zona fagului. Aici se întinde o poiană care ocupă circa 10 hectare. Pe baza hărţilor executate încă în secolul al XVIII-lea, se poate constata că acest te­ritoriu era lipsit de păduri chiar şi cu 200-250 de ani în urmă. Se pare că vegetaţia ierboasă de aici are o mare vechime, deoarece pe Poiana Şălătrucului s-a format un covor vegetal foarte complex, care a necesitat un timp de formare extrem de îndelungat.

În această staţiune izolată sunt cantonate o serie de specii de plante cu areal pronunţat disjunct. Acest aspect este cu atât mai mult evident, cu cât multe elemente montane care cresc aici se situează la marginea arealului lor de răspândire.  

Poiana Şălătrucului a fost canalizată încă în prima parte a secolului al XX-lea. Urmele şanţurilor, care azi sunt aproape în întregime împotmolite, se mai disting încă destul de bine. Desigur, aceste intervenţii antropice au avut o influenţă negativă asupra perpetuării unor specii mai rare.

În această zonă domină cambisolurile şi în special cele brune-acide. Pe teritoriul mlaştinii propriu-zise, substratul vegetal, format în special din muşchi de turbă (Sphagnum), este uşor bombat. Acest lucru este caracteristic tinoavelor montane, unde, de fapt, apar mlaştinile oligotrofe propriu-zise. Fără îndoială, se poate include în această categorie şi mlaştina de la Poiana Şălătrucului, singura mlaştină complexă de acest tip de pe teritoriul judeţului Satu Mare. Pe supra­faţa sa se găsesc relativ puţine ochiuri de apă, însă solul musteşte aproape pretutindeni. Reacţia chimică este acidă: pH - 5,5.

Materiale botanice colectate din Poiana Şălătrucului se găsesc în Herbarul Muzeului din Carei, fiind citate de Karácsonyi (1995, 2003-2004), Karácsonyi şi Negrean (1986-1987), Gergely şi colab. (1981-1982), Ardelean şi Marian (1999). În acest ierbar se găsesc specii de plante caracteristice tinoavelor, ca: Scheucheria palustris, Vaccinium oxycoccos, Eriophorum vaginatum, Carex flava, C. echinator, Manyanthes trifoliata, Sphagnum maggelanicum, Succisa pratensis.

Fauna de vertebrate de la Şălătruc şi de la Breb au fost cercetate de noi numai în anul 2007 în cadrul acestui proiect. Depistând specii caracteristice tinoavelor, am întâlnit şi tritonul carpatin (Triturus montandoni), specie endemică pentru Carpaţii Orientali.

5. Mlaştina Poiana Brazilor

Este un tinov oligotrof, continuat cu mlaştini de trecere (mezotrofe) de-a lungul izvoarelor. În porţiunea oligotrofă turboasă - cu plante tipice, relicte - se află o populaţie de Picea abies, înconjurată de un brâu de Pinus montana (mugo). Acest jnepeniş este considerat drept cea mai joasă staţiune a jneapănului din ţară şi din Munţii Carpaţi, situată numai la 980 m altitudine, în etajul fagului. Enclava de molizi are origine autohtonă, pe când celelalte molidişuri de pe acest platou sunt introduse artificial. Prezenţa jnepenişului şi a molizilor pe acest tinov, de asemenea, reprezintă un caz de excepţie între tinoavele maramureşene. După E. Pop, acest tinov are un strat de turbă cu grosimea maximă de 2,3 m şi cu o cantitate totală de turbă de circa 55.000 m3. Sedimentarea stratului turbos s-a început în perioada pinului.

Tinovul Poiana Brazilor este situat în nord-vestul României, pe platoul vulcanic oşan-maramureşean, pe latura internă a Carpaţilor Orientali.

Din punct de vedere administrativ, se află pe teritoriul judeţului Maramureş şi aparţine comunei Giuleşti.

Platoul vulcanic Oaş-Maramureş, unde se află Poiana Brazilor, aparţine laturii nordice a Muntelui Igniş, având geneză identică cu acest munte: erupţii vulcanice desfăşurate în trei faze în neogen. Sunt alcătuite din roci andezitice de diferite tipuri.

Actuala formă orografică a platoului s-a format datorită acţiunii agenţilor externi. În urma acestor agenţi modelatori, s-au format, pe platouri de lave, zone depresionare înconjurate de ridicături cu creste rotunjite, în care s-a adunat apa precipitaţiilor, transformând respectivele suprafeţe în mlaştini. Întinderea tinovului este de 3 hectare. Suprafaţa mlaştinii are formă plană, cu o uşoară înclinare spre confluenţa celor două braţe ale pârâului.

Clima ţinutului este în general mai răcoroasă şi mai umedă ca restul Depresiunii Maramureşului. Iernile sunt cu multă zăpadă. După datele staţiilor meteorologice de la Cavnic şi Baia Mare, media anuală a precipitaţiilor de aici este de 1170 mm, iar media multianuală a temperaturii de +4-5°C.

Poiana Brazilor este situată între două braţe ale izvorului Văii Brazilor, care aici se unesc, traversând în continuare platoul şi străbătând marginea lui, printr-o vale îngustă cu pereţi stâncoşi – Cheile Tătarilor – vărsându-se în râul Mara.

Flora şi vegetaţia tipică a tinovului cuprinde, în afara speciilor lemnoase (jneapăn, molid), situate pe un sfagnet turbos în stratul ierbos inferior cu muşchi de turbă Polytrichum sp., populaţii de rogozuri şi cormofite care sunt grupate în diferite asociaţii vegetale.

Primul botanist care a făcut referire la existenţa unui tinov la Poiana Brazilor a fost G. László (1915), iar despre existenţa brâului de jneapăn şi molid la cea mai coborâtă altitudine din ţară ne dă referiri E. Pop (1942). Diaconeasa, Soran şi Boşcaiu (1958) enumeră 13 specii de cormofite din Poiana Brazilor, ca: Caltha palustris ssp. laeta, Carex canescens, C. pauciflora, C. stellulata, Homogyne alpina, Juncus conglomeratus, Viola epipsila, Leucojum vernum, Lychnis flos-cuculi, Molenia coerulea, Nardus stricta, Picea excelsa, Potentilla tormentilla.

Alte specii de plante menţionate în literatura de specialitate pentru Poiana Brazilor sunt: Pinus montana (Flora României); Polytrichum strictum şi Licopodium inundatum în asociaţia ierboase Sphagneto – Eriophoretum vaginati (Pop, 1960); specia relictară Trientalis europaea, ameninţată cu dispariţia (Ştefureac, 1979).

Despre bioflora acestui tinov avem date datorate lui Boros şi Vajda (1967) şi Jakab (1998). În prima lucrare sunt menţionate următoarele specii de muşchi de pe acest tinov: Calypogea Neesiana, Dicranella cerviculata, D. palustris, Rhocomitrium protensum, Calliergon stramineum şi Catharinea Haussknechtii. În cealaltă lucrare sunt menţionate încă şapte specii de Sphagnum.

În sfârşit, Péterfi şi Momeu (1985) au enumerat în mlaştina oligotrofă de la Poiana Brazilor 54 de taxoni de alge specifice.

Fauna de vertebrate a fost cercetată de noi şi în trecut (Ardelean, Béres, 2000), iar mamiferele mici de Murariu (1998). Este o zonă cu habitate variate – mlaştină, pâraie, desişuri de jneapăn, pădure de molid – în consecinţă şi fauna de vertebrate este foarte diversificată. Aici găsim în mediul umed pâraie şi mlaştina. Au fost identificate şi două specii de peşti – păstrăvul indigen (Salmo trutta fario) şi zglăvocul răsăritean (Cottus poecilopus), o specie vulnerabilă în România şi cu areal foarte restrâns.

Sunt prezente şi specii de amfibieni cu populaţii viabile (Rana dalmatina, Salamandra salamandra). Majoritatea speciilor sunt strict protejate atât în România cât şi în Europa.

Dintre reptile, pe lângă cele două specii de şopârle este prezentă şi vipera (Vipera berus).

Dintre păsări, menţionăm în primul rând speciile legate de mediul umed şi de pădure. Aici au fost găsite şi păsări acvatice necuibăritoare care vizitează zona pentru procurarea hranei sau în timpul pasajului (ex. stârcul cenuşiu – Ardea cinerea). Desişul de jneapăn adăposteşte păsări specifice ca Prunella modularis sau specii de Phylloscopus sp.

Dintre mamiferele mari care există numai în trecere în zonă menţionăm ursul şi lupul, o faună de mamifere mici, dintre care amintim Neomys anomalus şi Myoxus glis.

Mlaştina Poiana Brazilor a fost declarată, însă Rezervaţie Botanică prin diferite decizii ale Consiliului Judeţean Maramureş. Pe viitor, urmează să fie mărită suprafaţa rezervaţiei cu o zonă de tampon.

În ultima perioadă, cu toate că a fost declarată Rezervaţie Naturală, s-a constatat degradări atât din cauza încălzirii climei, a secetei repetate în mai mulţi ani consecutivi, cât şi din cauza influenţelor antropo-zoogene negative.